xmlns="http://www.w3.org/2000/svg">
Inaugurarea Muzeului de Arta Comparata

Sâmbătă, 5 mai 2007., în prezenţa unei numeroase asistenţe a fost inaugurat Muzeul de Artă Comparată din Sângeroz-Băi, instituţie declarată de către mulţi ca fiind unică în ţară. Deoarece discursul lui Pavel Şuşară a fost plin de semnificaţii, meritând să fie ascultat, considerăm că merită să fie şi reprodus în scris. Prin urmare, Pavel Şuşară:

Înainte de a vorbi despre catalogul, albumul Muzeului sau despre site-ul electronic al acestuia, amintesc un lucru care s-a întâmplat acum câţiva ani, vreo 10-15. În Italia a apărut o carte care se numeşte Ce nu ştia Leonardo, o exegeză negativă la adresa lui Leonardo. Leonardo era incriminat că nu ştie latină, că nu avea studii de inginerie, că nici studiile de pictură nu-i erau foarte sistematice, că nici rigoarea lui de arhitect nu era foarte solid verificată. Perspectiva pe care încerca să o arunce această carte asupra lui Leonardo era una a relativizării, a aducerii lui la scară umană. Adică, se punea problema, pentru ce să trăim în mitologie?, de ce să perpetuăm legenda unei personalităţi care a marcat atât de pregnant lumea în care a trăit, inclusiv aceea care i-a urmat, când, de fapt, el avea foarte multe limite şi nu ştia foarte multe lucruri.

În mod cert, după consumarea evenimentului de astăzi, se vor găsi mulţi care să inventarieze ceea ce nu ştie Maxim Dumitraş, ceea ce nu a învăţat, ceea ce nu poate să realizeze: că nu e arhitect, că nu e inginer, că nu are foarte solide cunoştinţe în ceea ce privesc problemele de rezistenţă, că a făcut un muzeu care nu seamănă cu ceea ce cunoaştem noi că este un muzeu, deoarece întotdeauna noi judecăm lucrurile nu în funcţie de ele însele, ci le judecăm în funţie de ceea ce ştim noi că ar trebui să fie lucrurile respective.

Dacă este să evaluăm din altă perspectivă acest moment, atunci ar trebui să facem un inventar al participărilor, al participanţilor la ceea ce vedem noi, aici, acum. Şi, pe lângă foarte mulţi pe care îi cunoşteţi, aş vrea să vi-i numesc pe câţiva pe care nu-i vedeţi aici şi pe câţiva pe care îi vedem aici. Iar întrebarea legitimă este: De ce au venit ei aici? Îi cunoaştem ca oameni extrem de ocupaţi, ca oameni cu foarte multe probleme personale, ca să nu mai vorbesc de distanţele de la Bucureşti, ca şi de la Cluj până la Sângeriz-Băi – şi aceasta din urmă deloc neglijabilă – ca şi ritmul în care trăim noi astăzi, considerând problemele de la care ne putem rupe pentru ca să ne dedicăm timpul unor alte activităţi. A venit de la Bucureşti profesorul, istoricul şi criticul literar Ion Bogdan Lefter, a venit istoricul de artă, criticul şi realizatorul radio Aurelia Mocanu, au venit criticii de artă şi istoricii Adrian Şerban Ionescu şi Adrian Guţă, au sosit mulţi artişti de la Bucureşti pe care nu îi mai amintesc deoarece sunt atât de mulţi şi mi-e teamă să nu îmi scape vreunul într-o înşiruire de moment. A venit profesorul Gheorghe Mândrescu de la Cluj, părintele protopop de la Năsăud, Ioan Dâmbu, poetul Ioan Pintea, a venit Ioan Dorin Narcis, directorul Muzeului Bran. Oare ce-i leagă pe toţi cei care au sosit aici? Pentru ce sunt interesaţi de ceea ce se întâmplă astăzi, aici?

Răspunsul este mult mai complicat decât ar părea.

Ceea ce se întâmplă astăzi nu este riguros exact cu ceea ce se întâmplă aici – dacă pot să folosesc o propoziţie puţin cam ciudată, ca în principiul identităţii din logica clasică: un scaunn este un scaun pentru că este un scaun. Ceea ce se întâmplă astăzi aici nu este acest muzeu şi numai doar faptul că noi participăm la acest eveniment, ci este un PROCES, iar acest proces durează de cel puţin 15 ani. Alături de Maxim Dumitraş, atunci când i-a venit ideea unui muzeu de artă comparată – aşa l-a numit el la început – era şi Ion Dumitriu care astăzi, din păcate, nu mai este printre noi, şi mai lipseşte în această clipă un personaj foarte important care are o contribuţie enormă la evenimentul de astăzi, şi anume, Georg Lecca din Mnchen; nu a putut să vină, dar prezenţa lui este sesizabilă pentru cei care îl cunosc.

Acum 15 ani Maxim Dumitraş a început să viseze la un muzeu, la un muzeu de artă comparată în Sângeorz-Băi. Ce însemna pentru el acest muzeu? Maxim e o făptură culturală complexă, foarte greu de citit într-un timp scurt şi cu instrumente adecvate şi, mai ales, printr-o lectură grăbită. Maxim este o natură artistică, un om care indiferent pe ce ar pune mâna, din acelea iese ceva. Uneori pune mâna pe piatră, alteori pe lemn, pe instrumentele consacrate ale artelor, pe daltă, pe ciocan, pe şpiţ… Alteori pune mâna pe instrumentele pictorului, pânză, penel, şevalet, pe culoare, dar întotdeauna de acolo iese mereu alt tip de expresie, alt tip de imagine. Fiind distribuit în atâtea direcţii cu o naturaleţe care nu-i va fi iertată de acum înainte cu atât mai mult, s-a gândit să conceapă o instituţie în care să se regăsească propria lui disponibilitate de-a îmbrăţişa zone diferite, de a îmbrăţişa orizonturi diferite. A avut şi are în continuare privilegiul de a fi cumva călare pe două lumi. Pe de o parte resursele lui vin din lumea tradiţională, din mediul rural, din civilizaţia arhetipală – dacă îmi permiteţi – de acolo de unde nu se face artă sau dacă se face, acest lucru se consemnează aposteori; unde nu există intenţionalitate artistică în sensul consacrat al termenului. El cunoaşte foarte bine această zonă pe care o cercetează cu ochiul lui atent. Aşa cum în muzică se vorbeşte de o ureche perfectă, şi în plastică s-ar putea defini un ochi perfect, o facultate esenţială, activă a capacităţii de a vedea impecabil, în toate amănuntele şi toate semnificaţiile unui obiect. Maxim Dumitraş are capacitatea de a vedea perfect un loc perfect. Şi a extras din mediul lui original, din lumea pe care el o cunoaşte atât de bine, în care a crescut, în care s-a format, în care trăieşte şi acuma, a extras acele forme care prin asociere cu conceptul de artă, cu ceea ce ştim noi despre expresia artistică, puteau să se ridice la expresia superioară altui nivel. A scos din contextul lor lucruri care într-un fel sau altul şi-au pierdut utilitatea, au fost exilate din spaţiul funcţionalităţii imediate, din spaţiul lor de referinţă nemijlocit şi a cules obiecte de-a gata, dar numai dintr-o anumită categorie, din anumite zone şi prin recontextualizarea lor le-a dat o altă semnificaţie, le-a dat un alt chip cu alt înţeles. Pe de altă parte a pus în mişcare un întreg ceremonial care durează de cel puţin zece ani, cum am mai afirmat, acela al organizării sistematice a unor simpozioane de expresii diferite, de baze diferite, de genuri diferite, el având în minte mereu FINALITATEA. Înainte de a fi artist, de a fi animator, Maxim Dumitraşa a fost vizionar în toată această perioadă şi a construit o lume fictivă, o lume a ipotezelor pe care apoi a umplut-o, i-a dat substanţă, i-a dat carne, i-a dat corp. În fiecare an a adus alţi oameni, dar uneori aceiaşi oameni. A organizat simpozioane de sculptură, de pictură, de ceramică, de porţelan, de fotografie, de desen… Cert este că genul de artă comparată al lui Maxim Dumitraş a început să funcţioneze din clipa în care s-a iniţiat primul simpozion. Pentru că lucrurile nu au pornit de la un patrimoniu spre muzeu, ci de la ideea de muzeu spre dobândirea patrimoniului. Un muzeu clasic funcţionează pe mai multe căi de consolidare a patrimoniului: se fac achiziţii, se primesc donaţii, se bazează şi pe descoperiri întâmplătoare, apar şi prieteni ai unui muzeu care se coagulează în proiectul instituţional şi ajută la construirea unui anumit tip de proiect.

Maxim Dumitraş a pornit la drum fără nci un fel de patrimoniu. Singurul patrimoniu a fost patrimoniul său mental, un patrimoniu fictiv. Adică: trebuia ca acel muzeu să se nască. Simultan cu organizarea simpozioanelor a început să adune obiecte din spaţiul său imediat, din arealul său nemijlocit. Chiar se laudă cu faptul că ceea ce a adunat din zona aceasta a artei neintenţionale, provine exclusiv din zona Sângeorz, din acest spaţiu.

Arta contemporană, arta cultă, aici, vine din toate spaţiile posibile, imaginabile. Avem artă românească de astăzi, contemporană în sensul că artiştii trăiesc, şi avem o extensie a spaţiului către Europa Occidentală, din aproape toate ţările. Aşadar, dacă nucleul este local, au apărut aici expresii atât de diverse încât pot lega trimiteri cine ştie în ce zone ale lumii.

Ce deosebeşte acest muzeu de toate celelalte muzee este faptul că el nu are un criteriu cronologic, deşi vorbim despre obiecte imemoriale şi obiecte contemporane. Dimpotrivă, tot ceea ce a făcut Maxim Dumitraş aboleşte timpul, suspendă cronologia. Scoate obiectele din datele lor de identitate, le dezbracă de orice denotaţie, de orice naraţie care ar putea să le identifice într-un fel sau altul şi le conservă în starea lor de expresie pură. Artiştii contemporani înşişi aşa cum se găsesc ei aici sunt scoşi din propria lor identitate. Faptul că întâlnim câte o etichetă care explică despre autor şi eventual titlul lucrării este doar o concesie ce e făcută în faţa rigorilor tradiţionale ale unui muzeu. În esenţă însă, obiectele nu funcţionează prin identitatea lor, ci prin compatibilitatea lor. Aici nu întâlnim o operă de etnograf, nu e operă de antropolog, este operă de artist vizual care nu are decât o singură justificare: frumuseţea, perenitatea, natura de la sine înţeleasă a obiectelor prezentate. Teza implicită şi explicită a muzeului lui Maxim Dumitraş – de fapt, asta şi e oricât am încerca să afirmăm altceva – este că între jgheabul din care s-au adăpat vitele de altădată şi o lucrare a lui George Apostu nu există nici o diferenţă de calitate a obiectului, nu există nici o diferenţă de autoritate obiectuală. Problema care se pune în discuţie e a energiei care aşează ambele ipostaze în stare de existenţă.

Maxim Dumitraş face prin tot ceea ce a adunat şi expus aici o demonstraţie clară în ceea ce priveşte nevoia de construcţie, de limbaj. Uneori această nevoie are un moment intenţional, acela al utilităţii. Dar când utilitatea şi intenţionalitatea artistică propriu-zisă se suspendă, obiectele devin izomorfe, devin parte a aceleiaşi categorii.

Din toată această construcţie în timp, din cele 15 ori mai multe episoade ale simpozioanelor care au fost organizate, ba chiar create, şi până la încremenirea obiectelor în această clădire, după tipul de lectură pe care îl fac eu ideii de postmodernitate, avem de a face cu un produs tipic postmodern. Este un produs în care coordonata istorică se suspendă, şi e pusă în plină stare de funcţionare coordonata simultaneităţii. Maxim Dumitraş demonstrează că formele nu dispar odată cu ieşirea lor din funcţie. Aici, puse faţă în faţă, obiectele încep să-şi arate natura lor prezentă, existând simultan. Nu sunt în succesiune, ci în simultaneitate. Maxim Dumitraş a creat aici un Muzeu al Simultaneităţii Formelor.