La Sângeorz-Bai. În simpozion un hexagon subiectiv

Un hexagon subiectiv s-a configurat în acest început de toamnă la Sângeorz-Băi în jurul Muzeului de Artă Comparată, un proiect care de un deceniu an de an creste şi încearcă să-şi obţină chip pentru lume. Tema care a provocat buna aşezare a celor şase artişti acum invitaţi este CENTRUL şi felul în care acesta reuşeşte să intre în emergenţă. Ca în oricare grup artistic bine articulat se pun în joc, treptat, valorile care îi pot asigura la un moment dat identitatea.

Mai întâi componenta ludică asigură continuumul de comunicare de care grupul are nevoie pentru a-şi dobândi sintalitatea . Faţă în faţă cu materialul de lucru, în cazul de acum lemnul, urmatorul efort e cel negentropic şi de configurare. Jocul acesta discret i-a sedus încet, încet introducându-i în scenariul în care şase autori îsi afirmă identitatea creatoare şi elanul subiectiv specific. Laurenţiu Mogoşanu, Mihai Chiuaru, Teodor Moraru, Radu Dumitriu, Gheorghe Muresan, Maxim Dumitraş aşează discret în lumină eul lor oblativ. Depăşirea eului captativ, posesiv, transfigurarea lui şi aducerea lui în orizontul oblativ este ceeace urmăreşte şi aşteaptă de la ei cel care a provocat comunicare în felul acesta a celor care configurează adevărul cel mai recent care le asigură în acest răstimp supra-vieţuirea artistică.

Poeticile scot la iveală un orizont care configurează structura de civilizaţie a unei lumi faţă în faţă cu lumea a cărei principiu este dinamizat de componenta sacrală - lumea arhaică - încep să dialogheze aşa încât un tertium comparationis devine evident. Privind, trăieşti cu sentimentul că materialul conţine în el însuşi pricipiul noii ordini impuse de artistul care se poiectează împreună cu memoria tuturor imaginilor sale patronale. Conformaţia tip îşi capată expresie şi îşi găseşte aşezarea şi locul. Timp de două săptămâni artiştii dau noi dimensiuni simbolice spaţiulu şi noi dimensiuni simbolice timpului. Se petrec în succesiune firească atât timpul aratului cât şi timpul strângerii recoltei. Gândurile nu cad necoapte din pom. Gândirea nu este lineară ci dimpotrivă politropia gândirii este pecetea care dă şansă ascensiunii şi puterii de a obţine configurări care mărturisesc alegoria asumată liber.

Genul de expresie pe care fiecare dintre artişti îl asumă nu se întemeiază pe un adevăr istoric ci lasă să se întrevadă felul în care geometrizând lumea adevărul ocupă un loc cu totul diferit în viaţa fiecăruia fără a face loc paradoxalului în aceasta. Nimeni nu compune imagini şi lucruri despre sine însuşi mai autentic decât el însuşi. Fiecare lucrează şi crează la înaltimea sa.

Fiecare spune adevarul în măsura în care este aşezat în adevarul în care crede.

Mihai Chioaru subordonează încercarea lui în compunerea sculpturală propriului univers imaginal realismului magic căruia îi adaugă prin atitudine o inedită şi glorioasă componentă şamanică, eroică şi psihopompă.

Maxim Dumitraş, închipuie forme care compunând un lanţ simbolic al înlănţuirii pot face proba extensiunii vieţii şi expansiunii. Natura cercetării sale de acum este una oarecum inedita. Este evident că ceeace încearcă Maxim Dumitraş este să sugereze miscarea şi natura sa pulsatorie.

Radu Dumitriu edifică elementar fundamentele oricărei mecanici modelatoare care are o aceeaşi unică structură care fără a fi uzual decorativă şi care multiplicată poate indica în progresie forma oricărei arhitecturi pe care o comandă visul sau realitatea. Integrul lui demers parea a fi întemeiat de revelaţia principiului căruia îi va adăuga expresii, de câte ori e nevoie, ca revelaţie a sinelui.

Teodor Moraru adaugă totuşi expeienţei lui de pictor şi inedita ipostază de sculptor compunând lucrări cu bogate disponibilităţi narative. O scară a lui Iacob însoţeşte şi povesteşte despre isprăvile pe care sinele le suportă şi le îndreptăţeşte. Pătratul tutelar şi dominator în dinamică expansiune construieşte şi dă sens spatiului organizat riguros pictural.

Laurenţiu Mogoşanu face încă o dată dovada, dacă mai era nevoie, prin realismul simbolic căruia îi subordoneadză demersul iconic că a gustat învierea, că adevarul e persoană, că frumosul e inteligibil, a cărui raţiune suficientă şi totală este aceea de a fi văzută şi auzită pentru a fi iubită prin simplul fapt că este înţeleasă şi asumată. "Mâna" în slăvire şi binecuvântare face în sculptura lui Laurenţiu Mogoşanu prezenţa monumentală şi epifanică.

Gheorghe Mureşan pare a adăuga obiectelor pe care le configurează de o bună bucată de vreme încă un obiect ritual în jurul căruia se pot întâmpla ceremonaii ale întoarcerii, ale regăsirii, ale aşezării în adăpostul primordal. Ritul pe care îl propune această apariţie obiectuală triadic compusă, răspunzând principiului masculin, încearcă să se refacă în jurul lui printr-o rafinată coregrafie mimico-gestuală traseul de la profan la sacru. Pare a fi adăpostit în acest semn plastic germenele numinosului.

În cele din urmă, reuniunea de la Sângeorz-Băi primeşte calificativul de simpozion cu îndreptăţire.

Oliv Mircea