Pe măsură ce se îndepartează de natură, omul simte din ce

în ce mai mult nevoia sa o invoce, sa se afirme ca parte componentă a ei si sa se detaseze în acelasi timp. Cu alte cuvinte, sa se implice liber în mecanismele si structurile ei, modelîndu-le şi

modelîndu-se. De fapt, simpla prezenta a obiectelor în ceea ce se

cheama mediul ambiant defineste ~iconfera o dimensiune umana

a spatiului, îl individualizează şi îl personifică, primeşte identitate,

este numit.

Natura în sine este un spatiu pur, neutru şi anonim. Ea nu

conţine obiecte, ci elemente constitutive, părti, omeneşte indiferente. Pamîntul şi apele, piatra, copacul, umbra lui sau a norilor, firul de iarba sunt apte să devină, devin şi generează, la rîndul lor, obiecte, abia prin functionalitatea culturală cu care omul le investeşte. In acelaşi timp, obiectele acestuia primesc inyestitura

naturii, gasind în aceasta o garantie a viabilitatii lor. De la frumosul

natural (creatia involuntara a naturii cu care aceasta vine

în întîm:pinarea omului) la frumosul artistic (creaţia deliberată a

omului cu care acesta vine în întîmpinare şi se revendică drept

parte consubstantială a acesteia) nu e de trecut nici un pas, ci, mai

degraba, de netrecut, dupa cum nu este de la lucrul în sine la

fenomen, unul şi altul fiind în egala măsură prilejuri de existentă

şi manifestare. Daca cel din urma este dat implicit în cel

dintîi, acesta devine vizibil, este resimtit ca atare, ajunge la

conştiinta de sine, actualizÎndu-se ca frumos abia prin al doilea.

Din aceasta perspectivă, conceptul de frumos natural nu este

decît o investitura estetica şi o recuperare umana a realitatii,

dupa cum frumosul artistic nu face decît sa valideze în planul culturii şi sa garanteze necesitatea acestei recuperari. Procesul nu

situeaza omul nici în afara, nici în prelungirea, naturii, ci îl mentine

înlauntrul ei, acolo unde un anume feti~ism al cuvintelor şi

obiectelor, în sine, proprii societatii şi esteticii consumului, l-au

facut sa creada ca nu s-ar afla.

Natură fiind, omul lucreaza "în felul ei", cum spunea

Luchian despre pictori, iar dictonul sau se arata a fi de o generalitate extrema,.postulînd universalitate a artei, a vocatiei creatoare specific umane. Din acest unghi de vedere, "utilul şi frumosul" sunt inseparabile în functionalitate a (investitura) umana a naturii, vazută ca spatiu, ca loc al devenirii (înfaptuirilor) omenesti, ca istorie si deci ca timp.

Un asemenea loc al meditatiei, în care omul ~i natura se

regasesc într-o reciproca oglindire, precum Narcis în propriile sale

ape, este şi Tabăra de arta de la Sângeorz. Ajunsă la a treia editie,

reunind anul acesta noua sculptori dar fara restrictie de ramura,

în cadrul ei afirmîndu-se, în alti ani şi locul ramînînd deschis în

perspectiva viitoarelor editii, tuturor disciplinelor, incluzînd (de

ce nu?) literatura şi muzica. Conditiile natura le sunt deosebit de

propice, venind în întîmpinare ~igenerînd, într-un anume fel, climatul cultural cu adînci radacini ~i specifice reverberatii contemporane.

Omul şi locul se sfintesc unul pe altul, am putea

spune, parafrazînd un stravechi dicton. Un artist, o conştiinţă a

locului, profesor în acelaşi timp, initiator al unui muzeu etnografic,

care depa~e~te interesul imediat, l-am numit pe pictorul şi

sculptorul Maxim Dumitraş, s-a dovedit un factor coagulant în

constituirea acestui climat, pe care, an de an, Tabara de creaţie îl

prefigurează. Creatorii de frumos şi iubitorii de cultură a formelor

se întîlnesc într-o fraterna colaborare. Sa-i numim, daca îngaduiti,

pe cei care anul acesta s-au întîlnit în intimitate a unei contemplatii, 9 artiăti ăi sustinatorii lor: Titi Ceara, Reka Csapo, Maxim Dumitraş. Darie Dup, Mihai Istudor, Andrei Marina, Mircea Mocanu, Romelo Pervolovici, Alexandru Siminic.

În general, sculptura realizata în cadrul taberelor are o

destinatie extraordinara, operele ramînînd implantate în aer liber.

Ele exprima în modul cel mai direct, vointa de stil, prezenta

umana în sînul naturii. La Sângeorz, unde relieful pamîntului abia

se schiteaza, colinele şerpuiesc, ca o unduire de melci în mişcare

iar lumina şi umbra au o caldura domoala, operele de arta se ivesc

cu o tacuta discretie. Ele pot figura pe aceste coline de ierburi

plapînde dar şi în spatiile interioare ale muzeelor sau caselor

particulare. Ceea ce se întîmpla şiîn cazul de fata. Arta itinereaza

nat~ra, luînd-o cu sine oriunde se duce, oriunde este nevoie de ea.

Se vede bine ca, aşa cum spunea unul din marii arti~ti ai veacului,

Piet-Mondrian, "omul este scopul naturii iar scopul omului

este stilul".

Octavian Barbosa