SIMPOZIONUL ART'FOREST - EXPERIMENT

“Instituţia” Land Art

Cosmin Năsui

Dincolo de teoriile estetice dezbătute în cercul binomului artei/natură se află una dintre cele mai interesante forme de expresie artistică contemporană, cunoscută sub numele de landart. Interesul pentru interdisciplinaritate al creatorilor împreună cu descoperirea forţei expresive a unor materiale “umile” lemn, pământ, pietre, nisip au condus spre manifestările artei integrate în natură.

Acest fenomen artistic contemporan are prin natura sa şi un pronunţat caracter ecologic şi social. Forţa acestei manifestări artistice întâlneşte gestica magică şi rituală din tradiţiile locale, rurale şi morfologiile folclorice

După ce a construit la propriu primul şi singurul Muzeu de Artă Comparată din România (www.macsb.ro), artistul Maxim Dumitraş a început să alcătuiască un nou spaţiu contemporan dedicat landartei. De această dată, provocarea lui Maxim Dumitraş este de găsi formula de a instituţionaliza un spaţiu contemporan, dedicat unei arte prin esenţa ei vie, efemeră şi perisabilă ce poate trăi numai într-un spaţiu deschis sub expunerea şi cu participarea fenomenelor naturii. Pentru aceasta iniţiatorul proiectului va apela la cele mai inedite soluţii artistice, ce vor extinde limitele ştiute ale conceptului de muzeu.

Dincolo de aceste limite, lucrările artiştilor sînt organice în fibre şi proaspete în exprimare, cum numai natura lor le mai poate concura în forme ale creaţiei.

Spaţiul contemporan destinat acestei experimentale forme de instituţie artistică este situat în apropierea Muzeu de Artă Comparată Sângerz Băi. Cu o geografie spectaculoasă, întinzându-se pe două hectare de teren împădurit cu mesteceni tineri, spaţiul viitoarei instituţii contemporane a început să adune artişti şi să se transforme nu doar într-o curiozitate estetică ci şi într-una turistică.

Artă proaspătă, organică

Spaţiul Land Art îşi găseşte perfect locul în apropierea şi în continuarea Muzeului de Artă Comparată. Legat de tradiţia şi cultura arhaică, peisajul devine o formă de artă ce amestecă limbajul contemporan cu mijloacele de exprimare arhaice. Artiştii care au dat startul “intervenţiilor în peisaj”, încă din anul 2008 sînt: Monica Morariu, Raluca Ungureanu, Ernest Budeş, Nicolae Flessing, Vasile Raţă, Leonard Răchită, Emil Dumitraş, Adela Bonaţ, Bianca Boeroiu, Mihai Tudor, Maxim Dumitraş. Aceste serii de “intervenţii” sînt proiectate a se desfăşura pe durata mai multor ani, pentru a realiza cele mai intersante forme de “artă vie”. Fiecare artist şi-a ales un sector de pădure sau un pâlc de copaci cu care lucrează estetic. Timpul este un important factor artistic motiv pentru care aproape toate lucrările sînt “work in progress”, asta pentru că mecanismele de exprimare implică coordonarea fenomenelor naturale în scopuri artistice. Aşa se face că pâlcurile de mesteceni sunt dirijaţi într-o orchestră de idei cu sevă şi foşnete de frunze.

Afară e peisaj, înăuntru natură statică

În orăşelul Kassel, din Germania, fiecare copac are alăturată o piatră funerară. Asta pentru că locul în care se naşte şi creşte copacul este şi locul viitorului său mormânt.

Maxim Dumitraş foloseşte metaforic piatra funerară a copacului pe care o transformă în sculptură. În mijlocul ei decupează o fereastră, prin care trece vîrful mesteacănului ce se înalţă apoi către lumină. Copacului ce intră ca aţa prin urechile acului, defapt prin sculptura lui Dumitraş este o metaforă a trecerii prin propiul destin ori a renaşterii.

O altă intervenţie, ceva mai “domestică”, intitulată “Pangratti nr. 50” este chiar toaleta de serviciu a artiştilor. Pereţii acesteia adună în chip de microexpoziţie schiţele şi proiectele creatorilor. Şarja şi ironia acestei lucrări colective continuă parcă un performance mai vechi a lui Maxim Dumitraş intitulat “Aere de artişti”. În esenţă “Pangratti nr. 50” poate fi o percepută ca o luare de poziţie şi stabilire a unei atitudini conectate preocupărilor nonartistice, meschine legate de împărţirea spaţiilor atelierleor UAP, ce macină lumea artistică de câteva decenii.

Şi pentru că Maxim Dumitraş e un artist complex cum se înţelege şi din diversitatea formelor sale de exprimare, nu poate trece nepăsător pe lângă nişte căpiţe de fân. Aşa că “aranjează” aceste căpiţe de fân în forma unor centauri uriaşi. Şi asta nu e totul. Îi învaţă şi îi îndeamnă pe oamenii locului să facă la fel.

Fiind consecvent cu una dintre preocupările sale tematice preferate numită “Absenţa încercuită”, Maxim Dumitraş revine cu o execuţie inedită a acesteia într-un relief plat plămădit din pământ pe o structură de nuiele.

Indeferent de modurile de exprimare ale lui Maxim Dumitraş, formele artei sale folosesc resursele naturale ale peisajului repoziţionate în sens contemporan.

Dealul împiedicat

Raluca Ungureanu decupează un ic, într-o pantă de deal, o formă ca o felie dintr-un trunchi de cilindru pe care-l întoarce nefiresc împotriva reliefului natural al pantei. Interveneţia Ralucăi este o ca o piedică vizuală în faţa mecanismelor naturii fiind asemănătoare cu o pană ori cu o cheie de boltă înfiptă în pământ, în plan orizontal. În apropiere, pe o altă pantă Raluca imaginează o plută din trunchiuri de mesteceni ce pare a aluneca prin marea imaginată de pădure.

Drumul oganic

Monica Morariu continuă demersul “spaţiului organic”, expus la Galeria Nit din Bucureşti. De această dată artista alcătuieşte un traseu cu trepte, într-o spirală din crengi împletite printre trunchiuri de mesteceni ce conduc către axa lumii reprezentată aici de un arbore conifer. Artista a conceput această “cărare în spirală” ca un traseu “care uneşte privitorul cu habitatul natural”.“Spaţiul organic este un spaţiu semioniric şi semireal, un loc personal, al unei respiraţii care nu se aude decât în linişte şi care se continuă undeva în pădure, pe un alt drum viu, aparent vegetal numai, un drum care salvează stalkerian copacii singuri şi nebăgaţi în seamă de nimeni, un drum care încolăceşte şi îmbrăţişează cu crengi un decupaj anume din padure.”

Nectarul zeilor

Pornind de la esenţa extrasă din seva mestecenilor, Vasile Raţă, construieşte un sistem de jgheaburi ce colectează acest “sirop magic” în borcane transparente. Lucrarea lui Vasile Raţă picură “nectarul zeilor” în fome artistice.

Semne de hotar

Ernest Budeş împleteşte din ramuri vii de mesteacăn trei semne de hotar cocoţate pe vîrfurile tulpinilor acestora. Contururile acestor desene sînt concepute pentru a fi “umplute” cu fond de cer. Semnele lor reduc simbolurile geometrice creştine: crucea, ochiul, triunghiul. În continuarea lor pe o pajişte câteva împletituri ca nişte cuşti închid personalităţile imaginare ale artistului.

Desene cu nylon pe fond de iarbă

Înspirându-se parcă din planurile unui sit arhelogic, Nicolae Fleissig desenează la scară uriaşă pe iarba crescută pe coasta unui deal cu folie de nylon negru. În timp, verdele culorii ierbii este nuanţat cromatic alcătuind adevărate geometrii la scară macro. Din loc în loc, prin iarbă căteva pietre cioplite cu un relief şi apoi colorate parţial sunt redate environementului natural.

Limite fără sens

Leonard Răchită este interesat de “limita extremă a materiei, care nu mai e sculptură şi intră în alte dimensiuni, spre microcosmos”. O primă lucrare dintr-o serie care se va chema „Non sense limit“, („Limite fără sens“ sau „Limite fără rost“) este cea începută pe dealul Gîrciului la Sîngeorz. Intervenţia în peisaj a lui Leonard Răchită a constat în plantarea a nouă molizi pe o curbă uşoară de teren. “Paralel, am imaginat un ciclu de intervenţii în raport cu un spaţiu ”deschis”, planetar, în care limita poate fi definită de relief, sau de elemente naturale existente sau transformate cu un minimum de intervenţie. La Singeorz Băi este punctul de plecare şi elementul central al acestui ciclu, dezvoltat în viitor în deşertul Taklamakan în China, podişul central din Etiopia, o carieră de marmoră în Vermont sau undeva pe malul unui fluviu în India.

Arborele gelos

O instalaţie de Mihai Tudor desparte câţiva mesteceni tineri de cel aflat în mijlocul lor, interpretabil a fi o fată. Pe tulpina arborelui central este grefată o sferă de nuiele, un vâsc perfect sferic ca o coroană. Copacul împodobit respinge o eventuală concurenţă.

Desene comestibile pentru furnici

În proiectul “Umbra de miere” Gheorghe Marcu trasează texte cu miere pe covoare de hârtie. Aceste desene sunt supuse unei rapide tranformări şi reintegrate ciclului natural. Fiind comestibile, desenele atrag furnicile şi devin vii trasee liniare alcătuite din corpurile lor punctiforme. Efemeritatea acestui demers artistic este documentată fotografic

Spaţiul protejat al cuiburilor

Bianca Boieroiu “ţese” între tulpinile mestecenilor nişte paravane din nuiele împletite unele colorate în roşu, din care decupează fereste cu forme diferite.

Într-un grup de mesteceni tineri, ea suspendă căteva forme asemănătoare unor cuiburi. “Am creat un "joc" grafic folosindu-mă de trunchiurile arbuştilor pe care i-am redirecţionat sugerându-le un traseu comun. Veriga de nuiele "adună" aceste trunchiuri, descriind un alt univers, marcând granita dintre interior şi exterior. Motivul cercului se repetă în arhitectura "cuiburilor"- forme ce închid un spaţiu privilegiat (exprimarea ciclicităţii vieţii, fertilitate, naştere, creştere) mărturusteşte artista. Desfăşurate pe verticală, în acest spaţiu protejat, cuiburile suspendate induc senzaţia de imponderabilitate. La baza lor, întreaga arie de la rădăcinile acestora este marcată de o platformă înţesată de felii de trunchiuri de mesteceni. Asemănătoare unui disc solar, catalizator de lumină şi energie această suprafaţă permite citirea umbrelor cuiburilor, modificarea poziţiei acestora pe întreg parcursul zilei.

Vatra pădurii

Artistul egiptean Ehab Ellat intervine decupând în iarbă o formă circulară ce se aşterne ca o uriaşă vatră pe coasta dealului. Locul acesteia capătă un potenţial magic de rememorare a unor ritualuri arhaice primitive.

Relaţii între materiale efemere

Proiectul lui Emil Dumitraş este destinat a se dezvolta într-o largă curbă de timp. Lucrarea intitulată “Cuib” se doreşte a fi un mormânt al stării, o clipă de intimitate. De aceea cea mai bună amplasare este in interiorul pădurii de mesteceni , într un loc retras” spune creatorul ei. “Urmăresc în special relaţia vegetaţie, pământ, argilă, plus acţiunea focului asupra lor. Lemnul şi argila fiind materiale efemere, prin acţiunea focului se transformă: unul primeşte dainuire iar celalalt nimicire.” Relaţiile dintre materialele efemere dau naştere creaţiei artistice coordonată de Emil Dumitraş.

Camuflajul artei în natură

Experimentul Adelei Bonaţ reprezintă prima articulare de tip land art în spaţiul natural, deşi intervenţia de artă în spaţiul public sau arhitectural este o preocupare continuă a artistei alături de analiza contextuală a spaţiului şi a obiectului artistic.

“Fără a deforma sau distruge topografia naturală a locului am creat un sistem care interacţionează organic cu formele naturale şi situaţia existentă. Structura modular verticală am dorit-o să intre în dialog, să interacţionează organic cu elementele mediului. Forma liniară rezultată din alăturarea elementelor naturale găsite, urmează într-un traseu sinuos topografia spaţiului existent. Limita şi demarcaţia acesteia pot fi prelungite la infinit.” mărturiseşte artista.

Prin materialele utilizate, lucrarea capătă un caracter efemer şi în acelaşi timp mai puţin violent în contextul unui spaţiu nealterat arhitectural. “Nu am dorit o intervenţie brutală în mediul natural ci mai degrabă am căutat elemente specifice locului pe care le-am recompus pentru ca lucrarea să se integreze în peisaj – ca un camuflaj al artei în natură.” consideră artista