SIMPOZIONUL INTERNATIONAL INTREPATRUNDEREA PRIVIRILOR
De la simpozion la muzeu
Simpozionul de arte vizuale de la Sângeorz-Băi a devenit unul dintre cele mai cunoscute mişcări artistice din România, cîştigîndu-şi, de-a lungul anilor, un statut singular şi un indiscutabil prestigiu. Dacă în primele sale ediţii, centrul de inters îl constituia sculptura, iar participarea era exclusiv naţională, pe măsură ce a trecut timpul şi scopurile simpozionului au devenit tot mai precise, sculpturii i s-au asociat şi celelalte limbaje, simultan cu deschiderea către spaţiul internaţional. Artişti importanţi din zonă şi din ţară, iar, mai apoi, din multe ţări europene, s-au întîlnit la Singiorz, au lucrat vreme de o lună, iar lucrările astfel realizate au fost expuse în deverse galerii din Bucureşti şi din ţară. Acest interes, din ce în ce mai evident, pentru toate limbajele consacrate şi alternative care, la o privire superficială putea părea oarecum concesiv, nu este nicidecum o dovadă de inconsecvenţă sau de curtoazie faţă de diversitatea formelor artistice şi cu atît mai mult nu este un demers întîmplător. Pentru că simpozionul însuşi s-a născut, dacă nu cu un scop bine formulat chiar de la început, oricum cu o speranţă care între timp a devenit scop; anume ca o importantă sursă de alimentare pentru Muzeul de Artă Comparată, pe atunci o simplă reverie, astăzi unul dintre cele mai curajoase instituţii muzeale din Romănia. Acest proiect al lui Maxim Dumitraş a adus laolaltă, an de an, un număr impresionant de artişti, diferiţi ca generaţie, program şi stilistică, dar sever selecţionaţi sub raport valoric. Ideea că lucrările se vor regăsi în muzeu, că ele nu exprimă circumstanţele estivale în care au fost create , ci însăşi configuraţia unui segment din istoria artei româneşti, şi nu numai, a impus criterii de participare ce asigură implicit garanţii profesionale. In această perspectivă poate fi analizată şi participarea artiştilor la ediţia din 2008, dar cu o deosebire fundamantală: dacă pînă acum, lucrările alimentau un viitor Muzeu de Artă Comparată, începînd cu această ediţie, ele alimentează un muzeu deja existent, a cărui deschidere a constituit, pe departe, cel mai important eveniment cultural din România.
Artişti ca Adrian Chira, Aureliu Răzvan Ionescu, Cosmin Năsui, Emil Cassian Dumitraş, Gheorghe Zărnescu, Teodor Moraru, Ilie Bostan, Liviu Russu, Lucian Muntean, Maxim Dumitraş, Mihai Borodi, Mihai Perca, Mircea Mocanu, Kordula Klose şi Werner Gnegel, din generaţii şi din zone geografice şi stilistice diferite, oferă un statut şi o definiţie personală suficient de puternice spre a putea trece, fără prea multe ezitări, din simpozion direct în expunerea muzeală. Iar lucrările adunate acum laolaltă sînt cel mai bun argument în acest sens.
Deşi s-au manifestat "în tabără," adică într-un regim de maximă libertate, artiştii, idiferent de limbajul în care se exprimă, nu fac studii după natură şi nici simple exerciţii de observaţie directă, aşa cum l-ar ispiti bănuiala pe cel neprevenit, ci fiecare îşi poartă atelierul cu sine pentru a-şi putea urmări nestingherit obsesiile şi programele personale. In loc să unifice, prin oferirea aceloraşi repere sau a unora similare, spaţiul comun încurajează, de fapt, diferenţele şi specificităţile.
Dar importantă nu este aici descrierea fiecărei prezenţe în parte, ci aproximarea unui climat care, deşi unificator la o privire sumară, oferă condiţii optime pentru experienţe individuale. Şi tocmai prin aceste "experienţe individuale" drumul spre Muzeul de Artă Comparată este unul direct şi legitim. Iar ansamblul acestor lucrări este o dovadă convingătoare, în primul rînd pentru că el nu este o simplă însumare, ci o comuniune de programe, de tendinţe şi de meditaţii personale în spaţiul imaginii. Adică exact ce-i trebuie unui muzeu pentru a-şi susţine demonstraţiile şi a evita banala cădere în cantitate.
Pavel Şuşară